Revin la parc, ca sursa inepuizabila de tampenii si tampiti care ma “salveaza” de fiecare data cand nu gasesc un subiect destul de interesant despre care sa scriu. Deci, scuze ca va dezamagesc :D nu voi scrie cu liniuta de la capat ce ar trebui sa faca un copil de 2 ani. Nu stiu pe dinafara, as putea gasi printr-o carte, dar mi se pare neesential.

Am dat iar peste mama unui “viitor campion”, aseara, in Parcul Ioanid. Am ajuns la concluzia ca ori sunt eu proasta bata cand vine vorba de copii, ori ea e …. [fill in the blanks]. In primul rand ca nu am inteles urmatoarea chestie: piciul (micut de inaltime si slabut) a fost daramat la scara de la tobogan de o fetita cu vreo 4 luni (si vreo 3 kile, pe ochi)  mai mare, care se grabea. Pe fetita o stiu, e “prietena” lui fiu-miu de aproape un an, e un copil dragut cu parinti normali, dar are 2 ani si ceva si se comporta ca atare. Las la o parte faptul ca mamica baiatului a luat-o pe micuta “de o aripa” sa-i smulga mana din umar si a tarat-o la maica-sa facand-o albie de porci (asta deja vad ca incepe sa fie parte din cotidian), dar dupa aceea l-a luat pe fiu-su pe sus si l-a dus la locul “de pedeapsa” (in carucior, cu fata la un gard) si, in urletele disperate ale copilului, i-a explicat: “Asta pentru ca esti slabanog si fraier si nu stii sa te aperi. N-am ce face, trebuie sa te pedepsesc”. Nu stiu ce as putea comenta la faza asta. Am ramas cu ochii cascati in gol vreo 5 minute, pentru ca nu reusea sa se lege niciun gand coerent in mintea mea. Oare asa se creste un copil “performant”? Cand ia “bataie” il pedepsesti ca a fost fraier si a luat bataie?

Ma rog, asta nu a fost tot. Absolut intamplator, baietelul respectiv a inceput sa-mi povesteasca ceva, intr-o limba romana coerenta si foarte putin stalcita. M-a uimit, pentru ca era cam jumatate cat Vladut, asa ca am intrebat-o pe maica-sa cati ani are. Mi-a raspuns ca are doi ani. Atunci am remarcat ca vorbeste foarte bine pentru varsta lui. Raspunsul mi s-a parut halucinant: “Da, vorbeste si am scapat de pampersi, dar doar atat” (pe un ton nemultumit si dispretuitor). De obicei ma abtin, dar acum n-am mai putut. Am intrebat-o mirata: “Si ce-ar trebui sa faca doamna, ecuatii?”. Nu mi-a raspuns, probabil ca nu eram demna sa primesc raspuns daca nici atata lucru nu intelegeam…

Acum serios, ce naiba trebuia sa faca mai mult? Ce pretentii au unii parinti de la bietii copii? Nu e o intrebare in intregime retorica, chiar nu-mi trece prin cap ce ar fi trebuit sa faca.  Luminati-ma, sa nu mor… ignoranta.